Bine ati venit pe blogul meu

marți, 4 august 2009

Targul de fete de la Gaina

In muntii de piatra in fiecare an este o mare sarbatoare, un eveniment care a rasunat prin tulnicele apusene de multi ani si la care se aduna multi oameni atrasi de frumusetea MUNTILOR APUSENI.Ca si in alti ani la Targul de fete de la Gaina si-au facut prezenta o multime de persoane care in ciuda temperaturii mai scazute s-au incalzit cu imaginea trecutului proiectata in prezent si aceasta imagine care infrumuseteaza decorul este traditia romaneasca.Traditia imbracata in portul popular se deruleaza in prima duminica dupa Sfantul Ilie ( 20 iulie) pe aceste meleaguri locuite de moti.Fetele care vor sa ia parte la acest targ se pregatesc ani intregi pentru ziua aceasta, fiindca ele trebuie sa ia si zestrea. Mama, bunica, matusa sau prietenele contribuie cu cate ceva la zestrea fetei mari.Zestrea care se impacheteaza in lazi sculptate si cu flori colorate, se incarca pe cei mai frumosi cai ai familiei, la care se adauga cele mai frumoase vite si stupi de albine. Pe culmea Gainei isi ridica fiecare familie care are fata de maritat, un cort propriu, in care se expune zestrea si alesii familiei asteapta pe petitori.Pana la orele zece dimineata, afara de feciorii si fetele care vor sa-si afle aici partea, toti ceilalti sunt ocupati cu vanzarea si cumpararea lucrurilor de casa si agricole, precum: coase, streanguri, greble, oale si diferite poame aduse la targ de criseni.Feciorii, de asemenea, insotiti de familiile lor aduc tot ce au mai bun, in special o curea frumoasa plina de argint si aur. Dupa ce si-au ales o mireasa urmeaza incredintarea publicului adunat prin schimbarea de "naframi", numite credinte.

Alta varianta a legendei spune ca odata in varful muntelui, traia o zana frumoasa fara seaman si tare bogata. Ea avea o gaina care facea zilnic miraculoase oua de aur. Si o data pe an, zana daruia cate un ou de aur, ca zestre unei fete sarace si cuminti. Rand pe rand treceau anotimpurile si nimeni nu cutezase sa curme linistea din viata zanei, iar oamenii cand aveau nevoie de un sfat ori de un mic ajutor, apelau totdeauna la dansa.Intr-o buna zi, insa, cinci tineri din Vidra, imbracati in straie femeiesti, s-au furisat la zana muntelui si, iscodind unde se afla gainusa, au sterpelit-o impreuna cu un cos plin cu oua de aur. Fugind de le scaparau picioarele, unul dintre strengari scapa cosuletul pe jos, ouale rostogolindu-se pana-n apele involburate ale Ariesului. Au ascuns apoi gaina in muntii Abrudului care, cum se stie, adaposteste multa bogatie inlauntrul lor. Suparata, Craiasa bailor de aur a parasit pentru vesnicie acele taramuri, plecand spre alte zari mai indepartate. De atunci, tinerii s-au invatat sa urce, in a treia duminica a lui iulie, pe culmea platoului Gaina (1486 m), nadajduind ca poate intr-o zi o vor mai intalni.

In imaginile urmatoare puteti admira teatrul in care tinerii se unesc si in care spectatorii se veselesc.



luni, 3 august 2009

Rascolirea trecutului

Uitarea...cuvantul care imi rasuna in permanenta in minte, cuvantul pe care nu il doresc, pe care incerc sa il sterg din vocabular, dar nu pot, ne invartim in jurul lui parca este un Soare al modernitatii, un punct in jurul caruia se invarte tot ce apartine noului.Uitam cine am fost, uitam cum am fost.De ce? Ne e frica sa ne rascolim trecutul? Ne e rusine de trecutul nostru? Ne e rusine de intamplarile de care am fost mandri atunci cand le-am savarsit, iar acum dorim sa le stergem cu un burete numit uitare? Mai demult eram mult mai deschisi, eram neinfricati, dormeam cu usa deschisa fara sa ne fie frica de faptul ca s-ar putea intampla ceva dramatic, dormeam pe iarba fiind protejati de un caine care nu a vazut doctorul veterinar niciodata si aveam ca lumina stelele. Mergeam noaptea prin padure crezand ca o sa gasim o comoara fara sa ne fie teama ca ne va ataca vreun animal. Mangaiam toti cainii care ne apareau inainte fara sa il intrebam pe stapan daca e vaccinat; mancam morcovi scosi din pamant si spalati doar in paraul din care isi alinau setea si animalele fara sa ii radem si celelalte operatiuni care se fac azi pentru a elimina bacteriile. Cu ceva timp in urma orice copil ne era prieten, nu urmau atatea intreabari unde stai? cati ani ai? cati frati ai? aceste interogatii erau inutile; ne imprieteneam prin intermediul jocului, un joc ce ne picta fiecarui congener un zambet . Acel joc era mijlocul nostru de comunicare. Dar acum ce suntem? Suntem niste persoane care evita pe cat posibil intalnirea cu ceilalti, persoane care acum nu mai lasa usa deschisa, ci si-a pus interfon si a mai adaugat inca 4 lacate ca sa fie sigur ca nu intra nimeni. Suntem niste persoane care au uitat regulile jocului, au eliminat si participantii, iar acum suntem singurii care mai jucam, un joc fara reguli pe o scena fara spectatori. Cine mai este curios sa cunoasca minunatiile padurii? Auzim doar definitia: Padurea este un loc periculos. Este periculoasa pentru ca nu oricine patrunde in ea? Este periculoasa pentru ca nu oricine ii cunoaste minunatiile? Am ajuns sa nu mai vedem nicio minunatie, sa ne gandim doar la problemele noastre, sa nu mai luam in considerare ce zice o alta persoana. Am ajuns sa traim singuri, izolati intr-o lume doar a noastra in care uitam si cine suntem...