Bine ati venit pe blogul meu

marți, 7 august 2012

Copilaria lui Octavian Paler



 Universul literaturii române contemporane este conturat de o serie de scriitori, care prin spiritul artistic și  prin frumusețea cuvintelor au contribuit la dezvoltarea culturii românești. Prin diferite forme literare(liric, epic sau eseistic), ”meșterii condeiului” au redat trăirile poporului român, surprinse în diferite momente istorice. În această sferă artistică în care cuvintele sunt uneltele de transmitere a mesajului este surprins și scriitorul Octavian Paler. De-a lungul activității sale literare, Octavian Paler a combinat cele trei forme literare, însă spre finalul creațiilor sale a dominat eseul. Condeiul la Octavian Paler a însemnat nu numai transmiterea unor mesaje, ci și descătușarea sufletului de ecoul singurătății. Pasionat de mitologia greacă, Paler și-a încadrat destinul în această sferă mitologică. De aceea munții Făgărașului în care a crescut reprezintă pentru Paler, muntele Olimp, iar zeii sunt oamenii din satul natal, Lisa:”pentru mine, Lisa nu e o localitate. E un amestec de lume reală și mitologie, care nu poate fi asemănat cu nimic”[1].
Scriitorul Octavian Paler s-a născut în 2 Iulie 1926, în comuna Lisa, județul Brașov. Provenit dintr-o familie de țărani modești, Paler a folosit originea sa drept izvor al creațiilor sale literare. Persoana marcantă a vieții lui este tatăl său, Alexandru Paler, așa cum afirmă însuși scriitorul:”am iubit-o mult și pe mama,dar  am crescut de mic în cultul tatălui.”[2] Tatăl  său a fost epitrop la ”biserica mare”, sau biserica ortodoxă din satul Lisa[3]. De mic copil, Alexandru Paler era foarte isteț, fiind trecut pe acest criteriu din clasa a II-a direct în a V-a. Intelectualii satului ( învățătorii, preoții) precum și un comitet din Sibiu  au dorit să-i promoveze pe tinerii români cu înclinații spre învățătură din Imperiul Austro-Ungar. În acest context au  urmărit trimiterea lui Alexandru Paler la liceu, dar opoziția tatălui său(bunicu lui Octavian)  a încheiat acest demers. Mintea sa  ageră i-a surprins chiar și pe studenții de la Politehnică, ce au observat rapiditatea cu care făcea ”fără creion și hârtie” operații de geometrie în spațiu. Deși frecventa cârciuma din sat- prezența în acest local fiind una dintre cutumele păturii țărănești din acea perioadă- totuși,  Alexandru Paler știa măsura paharului. În acest loc de întâlnire, cârciuma, Alexandru Paler își exprima dorința privitoare la viitorul fiului său, acea de a devenit ”subsecretar de stat”.  Această dorință a tatălui său, Octavian Paler o auzea în momentul în care era trimis de mama sa la cărciumă pentru a-l chema pe tatăl său acasă. Respectarea poruncii mamei a însemnat pentru scriitor și dezvoltarea unei antipatii pentru alcool[4]. Alexandru Paler, conform spuselor fiului său, a făcut o singură calătorie, ca soldat în Primul Război Mondial. Goarnele mobilizării, tatăl scriitorului le-a auzit de la coasă.  El a fost înrolat într-un regiment românesc ce a fost inclus în armata lui Mackensen. La București, însă, Alexandru Paler a dezertat și a trecut de partea armatei române. Din 1917 a făcut parte din armata lui Prezan, ajungând până la Budapesta[5]. Experiența războiului i-a împărtășit-o și fiului său, Octavian, care a crescut cu povești istorice, în care Alexandru Macedon a dominat[6].
Viața în mediul rural pentru copii a însemnat și mult și putin. A însemnat mult dacă privim asupra imaginației care și-o pot dezvolta în acest spațiu, asupra libertății care o consacră natura. În schimb, a însemnat puțin, dacă ne referim la neajunsurile materiale pe care copiii de mici le cunosc. Octavian Paler, asemenea altor copii din mediul său, nu a primit cadouri materiale. Singurul cadou pe care Octavian îl primea de la tatăl său și de care era foarte fericit, a fost tandrețea:”Singurul răsfăț de care am avut parte se întâmpla dimineața, când tata își apropia obrazul de obrazul meu(...) ceea ce mă făcea fericit”[7].
 Spre deosebire de tatăl său, care era un om foarte popular, mama lui Octavian Paler era o fire tăcută: ” de câte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi în toată viața.”[8] Printre sfaturile pe care Octavian Paler le-a cules de la mama lui a fost credința, deși el a a afirmat în mai multe rânduri că nu știa să se roage. Credința mamei scriitorului se oberva, atât prin fapte, cât și prin gesturi: ”Nu lipsea în nici o duminică de la biserică și respecta cu sfințenie toate rânduiele creștinești”. În fiecare seară aceasta făcea o sută de mătănii, încât la un moment dat tatăl lui Octavian îi zicea: ” Lasă-l, tu, că s-o fi culcat și El”. [9] La fel ca și tatăl său și mama lui a făcut o singură călatorie. La 18 ani, mama scriitorului a plecat la București pentru a intra ”fată în casă” la familia unui doctor. A stat o singură iarnă în care și-a adunat bani pentru zestre.De atunci nu a mai plecat din Lisa.  Prin menționarea acestui fapt în creațiile sale, Octavian Paler reconstruiește lumea în care a crescut, o lume sedentară și conservatoare[10]. Ca și trăsături, Octavian Paler a moștenit de la mama lui tăcerea și timiditatea:” sunt posac și morocănos, am moștenit-o pe mama,ca fire”[11]. Scriitorul a pășit în lumea cărților inițial cu ajutorul tatălui său care l-a alfabetizat; astfel că la o vârstă fragedă a putut să recite toată ”Cartea neamurilor” din Geneză.[12] Însă, ca și copil, Octavian Paler și-a folosit nu numai memoria, ci și imaginația. La 3-4 ani acesta a vrut să ”reinventeze” focul, reușind să aprindă niște haine de-a surorii lui, flacăra ajungând până la grinda casei. Cu ajutorul vecinilor focul a fost stins, însă vecinii nu  l-au salvat de ”lecția de pedagogie ” primită din partea mamei.[13] Un alt moment de singurătate de care a profitat Octavian Paler, a fost decojirea merilor. Tatăl său, un pasionat pomicultor, plantase meri, pe care fiul său a vrut să îi facă ”mai frumoși”, luându-le coaja.Crezând că va fi lăudat pentru munca depusă, scriitorul a văzut o reacție, neașteptată de el, din partea tatălui.[14]
Copilăria lui Octavian Paler petrecută pe Calea Secii, cu vacile la pășune[15], s-a încheiat o dată cu intrarea în peisajul său pitoresc a unchiului din partea mamei, George. Acesta era profesor de limba română la Liceul ”Spiru Haret” din București[16]. În timpul unei veri a făcut o vizită familiei scriitorului în cadrul căreia a încercat să îi convingă pe părinții lui Octavian Paler să își lase băiatul să plece la școală la București.Tatăl lui Octavian dorea inițial să-și trimită fiul  la liceu în Făgăraș, fiind mai aproape. Stăruința unchiului George l-a convins însă. Mama scriitorului dorea să își vadă băiatul preot și temându-se că distanța dintre Lisa și București este prea mare pentru vârsta băiatului s-a opus plecării acestuia la liceul ”Spiru Haret”[17]. Alexandru Paler a reușit în final să o convingă, promițându-i că studiind la București, Octavian va ajunge preot[18]. Teama cauzată de părăsirea locului natal, l-a determinat pe scriitor să-și facă o serie de planuri pentru a-i convinge pe părinți să renunțe la idee. Inițial acesta s-a gândit să își taie un deget, dar de frică a renunțat la acest plan. Apoi s-a hotărât să nu vorbească nimic la examen, dar nu dorea să fie considerat de băieții din sat ca un copil incapabil să treacă un examen. Un alt plan care și l-a consemnat a fost fuga de acasa în dimineața programată pentru plecarea la București. S-a hotărât să petreacă o săptămână în pădure știind și locurile de adăpost și de hrană. Cu toată minuțiozitatea utilizată în realizarea planului de ”evadare” și acesta a eșuat, scriitorul trezindu-se prea târziu pentru a mai putea fugi de acasă[19]. Când a auzit sunetul clansonului, Octavian Paler s-a încălțat și a dat să fugă, însă a fost ajuns din urmă de tatăl  său care i-a propus un ”pact”:  dacă merge la București primește suma de 44 de lei[20]. Scriitorul a acceptat. Acest moment al plecării din satul natal înseamnă pentru Octavian Paler desprinderea de copilărie: ” cunosc nu numai ziua, ci și ora ieșirii din copilărie. Tata pusese ceasul deșteptător să sune, și la ora opt fără un sfert, pălăria metalică s-a pornit să zbârnâie.Peste puțină vreme, aveam să ies din ceea ce, azi numesc«timpul meu mitologic»”[21].În timpul său mitologic, Octavian Paler era rupt de progresul științific și tehnologic pe care orașele României îl cunoscuseră la acea vreme. Din acest motiv drumul spre București înseamnă pentru scriitor nu numai desprinderea de locul natal, ci și o călătorie în timp, lăsând în urmă Lisa de secolul XVII și îndreptându-se spre Bucureștiul secolului XX[22].


[1]  Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia,  2008,p.91.  Vezi și: Daniel-Cristea, Enche,          
    Convorbiri cu  Octavian Paler,București, Ed. Corint, 2007, p.19
[2]  Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă,,f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.65
[3]  Daniel-Cristea, Enache, op.cit. p. 306
[4]  Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă,f.l.p, Ed. Historia,  2008. p.65-68. Vezi și: Ocavian, Paler,  Calomnii mitologice,București, Ed.Historia, , 2007, p.255
[5]  Idem, Rugați-vă să nu vă crească aripi, f.l.p, Ed. Albatros, 1995, p.101-102. Vezi și: Daniel-Cristea,
   Enache, op.cit. p.116
[6] Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă, fl.p,  Ed. Historia, 2008, p.61, p.84
[7] Ibidem. p.103-104                             
[8] Idem, Rugați-vă să nu vă crească aripi, f.l.p, Ed. Albatros, 1995, p.176 , V ezi și: Octavian, Paler, 
  Autoportret într-o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.138
[9] Idem, Autoportret într-o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.105-106
[10] Idem, Rugați-vă să nu vă crească aripi, f.l.p, Ed. Albatros, 1995, p.102-103. Vezi și: Daniel-Cristea,
    Enache, op.cit, p.117                                                                                                                      
[11] Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.39
[12] Ibidem, p.104
[13] Ibidem, p.68-70
[14] Daniel-Cristea, Enache, op.cit, p.253. Vezi și:  Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.70-71
[15] Octavian, Paler,  Autoportret într-o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.50-51
[16] Ibidem, p.20, p.82
[17] Ibidem, p.83-84
[18] Idem, Calomnii mitologice,Bucuresti, Ed.Historia,  2007, p.358-359. Vezi și: Octavian, Paler,  Autoportret Într-o o oglindă spartă, f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.111                                                                           
[19] Octavian, Paler, Rugați-vă să nu vă crească aripi,f.l.p, Ed. Albatros, 1995, p.106-107. Vezi și: Octavian, Paler, Autoportret într-o oglindă spartă,f.l.p, Ed. Historia, 2008, p.112-115
[20] Cifra de ”44” este pentru Octavian Paler o cifra simbolică. Îmbolnăvindu-se grav când a fost mic, mama lui Octavian Paler a chemat o ghicitoare, care i-a spus acesteia ca băiatul ei va trăi până la vârsta de 44 de ani.
 [21] Octavian, Paler, Calomnii mitologice, Bucuresti, Ed. Historia, 2007, p.318
[22]  Ibidem

luni, 6 august 2012

Oamenii auto-dependenti




Un cer senin peste o lume tulburata, peste o lume cazuta in abisul saraciei, a tristetii, a desnadejdii si a pustietatii de tot. Cerul si pamantul parca nu au nicio legatura intre ele si totusi este un liant: omul. Speranta iesirii acestuia din prapastie se ridica la cer. Dar cand omul a primit realizarea acelei sperante se uita la cer insa nu il mai vede la fel. Vede frumusetea reprezentata de soare , luna, stele,culori, etc. Prin urmare, atunci cand suntem in impas ne uitam la cer, cautand acolo nu numai realizarea speratei,  ci si pe Cel care ne poate ajuta, pe Dumnezeu. Cand  avem un trai bun ca si teluric, nu mai vedem (desi putem !) pe Dumnezeu, ci vedem lucruri marunte care ne incetoseaza vederea mai departe, dincolo de ele. Cand avem tot ce ne trebuie (pentru a fi oameni) uitam de Cel care ne-a facut Om.Cand ne lipseste ceva, il intrebam pe Creator, de ce noua nu ne-a dat ce altii au, dar multi cand beneficiaza si ei de acel Dar divin nu il pretuiesc, altii il dau pe vreo inventie de-a omului. Asa sunt si cei care nu pot merge niciun metru pe picioarele lor, ci le trebuie masina, daca ar putea ar parca masina langa pat pentru a se putea deplasa cu ea pana in bucatarie.Mersul pe jos, nu numai ca e mai sanatos, dar prin aceasta te bucuri involutar de ceea ce ti-a dat Dumnezeu, avantaj pe care altii nu il au. Daca acelor oameni dependenti de masina, care practic refuza darul celui de Sus si il dau pe o inventie de-a omului, li s-ar taia picioarele (ca pot si fara ele sa conduca masina) cu siguranta isi vor dori sa poata umbla. Insa, cand au putut umbla nu au pretuit acest dar. Ca in multe alte cazuri, dupa ce pierdem un lucru i-am pune un pret insa nu mai avem pe ce.

P.S. Nu ma refer la persoanele care folosesc masina pentru a se deplasa zeci de km, ci la acei oameni  care ies la o plimbare, dar cu masina. Ma intreb ca daca mai multi oameni si-a permite elicopter,ar  iesi la o plimbare cu elicopterul ? Cred ca atunci am fi echlibrati pentru ca si mental si fizic am fi in aer.

Toate cele bune !